Recenzie The Hunger Games

– Este Jocurile Foamei noul Amurg?
– Este credincios cărţilor?
– Cât de violent este?
– Se vrea o trilogie ceva în gen Saga Amurg adresată adolescenţilor?
– Ce e cu părul lui Woody Harrelson?

Probabil acestea ar fi câteva din întrebări pe care le-ar avea în minte un cinefil înainte să vadă filmul Jocurile Foamei.
Răspunsurile ar fi în ordine cam aşa:
Nu.
Da.
Destul de violent.
Oh clar Da.
Doar Dumnezeu ştie.
Acum că am lămurit-o şi cu întrebările, trebuie să ştiţi că Jocurile Foamei este este primul film dintr-o serie de patru filme, bazate pe trilogia scrisă de Suzanne Collins, deja aclamată de sute de mii de cititori tineri, din momentul apariţiei primei cărţi în 2008 şi este un film de acţiune cu o componentă puternic emoţională greu de ignorat.
Situată într-un viitor post-apocaliptic, pe ruinele lumii pe care o cunoaştem, Panem e o ţară ce cuprinde 12 districte, alături de bogatul ţinut numit Capitol, unde se găseşte şi conducerea a tot ce mişcă.
Evenimentele se petrec în timpul celei de a 75-a ediţii a Jocurilor Foamei, organizate de această ţară a viitorului numită Panem, societate creată după ce o catastrofă nucleară a distrus populaţia Pământului.
Panem îşi are rădăcinile bine înfipte în cultura şi civilizaţia romană, iar preşedintele ei pe nume Snow este şi conducătorul crunt ce ţine în mâna toate frâiele şi care ştie foarte bine cum să ţină cele 12 districte sub control total.

Jocurile Foamei sunt un fel de reality show izvorât din răzbunare calculată şi cruzime fără limite.
În fiecare an, districtele trebuie să ofere câte un tribut, un băiat şi o fată între 12 şi 18 ani care concurează într-o luptă în care poate exista doar un singur învingător.
Aceşti tinerii sunt supuşi unei lupte pentru supravieţuire, sfârşind prin a se măcelări unul pe celălalt pentru a câştiga acest macabru joc, în ciuda tuturor ororilor din Jocurile Foamei.
Dar, fiindcă evident există şi un dar, ce se întâmplă atunci când reprezentanţii districtului 12, o zonă minieră unde înfometarea este la ordinea zilei, sunt Katniss Everdeen şi Peeta Mellark?
Ce se întâmplă atunci când Peeta îşi declară iubirea pentru fata pe care trebuie să o vâneze?
Totul devine un Joc Al Foamei, un joc dur şi extrem de violent, care este vizionat de carte întreaga lume şi care ar putea schimba soarta celor implicaţi, dar mai ales soarta celor doi.

The Hunger Games a avut parte de o campanie publicitară imensă şi s-a investit atât de mult în promovarea acestui film încât sunt sigură că unii din spectatori deja aveau impresia că ştiu totul despre film, mai ales cei ce au citit cartea înainte de vizionare, exact aşa cum era prietena mea cu care vizionam filmul care ştia absolut orice despre cărţii.
Totuşi această producţie este o dovadă clară că de la carte la film este o cale destul de lungă şi la întrebarea dacă filmul a fost aşa cum şi-a imaginat ea, a răspuns simplu: Nu!
Adaptarea cărţilor lui Suzanne Collins s-a dovedit a fi destul de fidelă, dar în acelaşi timp parcă lipsită de unele explicaţii, care te fac să te întrebi cum s-a ajuns la acesta cotitură a omeniri, cum şi când a decăzut omenirea atât de mult încât să inventeze un aşa joc brutal şi lipsit de compasiune?
Şi ca să ne fie clar, dacă s-ar ajunge în realitate la asemenea evenimente, am fi de 10 ori mai violenţi decât sunt evenimentele prezentate în film.
Autoarea cărţilor, care iniţial trebuia să fie doar consilier pentru regizorul Gary Ross, a ajuns să se implice adânc în scenariu pentru The Hunger Games şi acest lucru se va observa în unele momente dramatice ale filmului.
În afară de unele cadre executate foarte frumos, unele peisaje care nu par pământeşti, există şi o latură puternică în acest film, jocul actorilor care uimeşte şi trebuie să recunosc că Jennifer Lawrence iese în evidenţă de la o poştă, exact aşa cum probabil s-a şi intenţionat de la început, încă din campania publicitară, care s-a axat pe ea şi pe personajul interpretat de ea.
Majoritatea posterelor pentru film şi a clipurilor din campania publicitară s-au concentrat pe personajul Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence).

Jocurile Foamei nu aduce ceva nou în cinematografie şi nici nu este un film inovator, sau unul care să fie fantastic de bun, el suferind de lipsa de originalitate a ideilor din spatele cărţii, absenţa legăturilor cu prezentul şi un film bun care probabil manipulează audienta mai tânără cu un şantaj emoţional pentru a le capta atenţia aducând în prim plan un subiect sensibil: nişte copii manipulaţi literalmente până la moarte, totul bazându-se pe slăbiciunea tinerilor din ziua de azi de a filma absolut orice şi în orice moment, indiferent dacă e violent, jenant sau chiar dizgraţios.
Ce e mai ciudat, e că aceste lucruri chiar prind bine în societatea de astăzi şi în ciuda faptului că filmul este unul destul de liniar, având câteva puncte culminante ce ies în evidenţă mai spre final, The Hunger Games chiar o duce bine în boxoffice şi cu siguranţă la nivel mondial va face destule încasări pentru a motiva filmele ce vor urma în această franciza.
Din cauza laturei puternice emoţionale pe care filmul o aduce privitorului, The Hunger Games merită văzut şi dacă asta nu vă convinge, măcar jocul actorilor din acest film merită atenţia dumneavoastră.

Lasă-ne un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.